Gazda supremă a tunicii pitice.


Brazii se frâng, dar nu se îndoaie!

gazda supremă a tunicii pitice

Dacă primele două capitole s-au scris mai mult pentru a-l ajuta pe cititor să prindă adevărata lungime de undă pe care această viață de sfânt a fost pusă în emisie și au, mai curând, un rol de descriere a ambianței în care a trăit acest mare educator, celelalte gazda supremă a tunicii pitice și două de capitole sunt o înșiruire de fapte și gânduri stârnite de această viată unică, derulându-se într-un fel ce o face mai interesantă, pe de o parte, și mai ușor de urmărit, pe de altă parte, decât cel mai pasionant roman; dar cu acea mare deosebire că, pe când în romane totul este ficțiune, iar personajele sunt simple plăsmuiri, aduse din condei, viața Sfântului Don Bosco se desfășoară, toată, prin fapte și trăiri de o autenticitate istorică desăvârșită.

Cartea este în primul rând o biografie, dar și un mesaj; ea este o viziune asupra vieții omenești, dar și un crez; ea este o prezentare a vieții interioare înflorind în sfințenie, dar și a activității creatoare externe a acestui neasemuit educator al veacului XIX, ale cărui principii pedagogice sunt pururi valabile și mereu actuale.

Mulți dintre tinerii noștri își vor găsi, poate, în întâlnirea cu El, adevăratul rost al vieții lor În Cartea Macabeilor, se amintește faptul că la ducerea în captivitate a lui Israel, preoții ascunseseră focul sacru într-o fântână.

Încărcat de

Viața lui Don Bosco te-ar putea ajuta, iubite tinere, să gazda supremă a tunicii pitice în apa lâncedă a vieții tale de acum, tăinuit, acel foc sacru care, printr-o desăvârșită ardere de tot, să transforme și viața ta în sfințenie… AUTORUL Capitolul I. Nostalgia sudului Trecusem de Pisa cu turnul său înclinat, iar expresul electric Roma-Paris alerga pe lângă țărmul mării spre Torino, leagănul lui Don Bosco, orașul marilor vise italiene și al unor mari înfăptuiri.

Priveam în neștire unduirile mării în timp ce gândurile îmi alergau și ele pribege. În depărtare, fumul unor vapoare de dincolo de orizont se destramă încet în lumina străvezie de amurg așa cum mi se destrămau, în ceața amintirilor, icoanele când mai vii, când mai șterse, ale unui trecut de vis.

În loc de prefaţă

Căutam, dintre chipurile ce mi se perindau în uruitul metalic, să-l desprind pe cel dorit Torino… Torino… Când auzisem, oare, pentru prima dată, de Gazda supremă a tunicii pitice, această cetate a marilor opere de caritate ale gazda supremă a tunicii pitice Don Bosco și Cottolegno și a marii industrii despre care — copil fiind — reținusem că avea o fabrică de automobile și o echipă de fotbal? O umbră fumurie de amintiri ce stăruia în conștiință îmi arăta că, dincolo de ceea ce-mi aduceam limpede aminte, undeva, în copilărie, mai era ceva despre acest Torino, gazda supremă a tunicii pitice cum corăbiile de sub zare le știam acolo, deși nu le deslușeam silueta.

Torino… Torino Țic, țic, țac, țic, țic, țac…. Țăcănitul ritmic al șinelor era singurul răspuns în nedeslușitul zumzet al glasurilor de pe culoar.

Mirosul aromat de țigări, parfumuri, râsete…. Ah, da, încep să-mi amintesc.

zodia cancerului personaje principale păianjen de culoare păianjen

Revăd, deasupra biroului tatălui meu, o fotografie de culoare sepia, încadrată într-o ramă ovală cât palma, cu o dedicație scrisă cu cerneală violetă ale cărei rânduri urcau spre dreapta, nițel decolorată de razele soarelui ce în fiecare dimineață se strecurau șăgalnic, ca pentru a gazda supremă a tunicii pitice, și pe pământ, în nimb de lumină, chipul inginerului Iustin Nicoară, căci a lui era fotografia… în legătură cu el auzisem prima dată de Torino și, ca toți copiii, nu reținusem decât partea bizară.

Pe când studia la Torino — de ce și în ce împrejurări, nu-mi amintesc — fusese atras într-o cursă și atacat de un anarhist care-și asmuțise câinii-lupi anume dresați să-l sfâșie N-a fost sfâșiat benign squamous papillomas, gazda supremă a tunicii pitice el avea să se sfârșească la 18 maiîn Apahida, în urma unui gest vrednic, încheiat cu un groaznic accident.

Pentru a preîntâmpina o catastrofă de cale ferată, intervenise prompt, salvând viața altora, dar căzând el, eroic, în locul lor.

gazda supremă a tunicii pitice papillooma rokote

Iar acum, după atâția ani, ceea ce-mi spusese tata despre acest creștin de elită, îmi revenea în minte Ce figură simpatică, acest tânăr inginer! Un răspuns al acestuia, pe când era de patru-cinci ani, mi-l făcuse drag pentru totdeauna.

Însoțindu-și tatăl la o plimbare pe câmp, micul Iustin zburda în stânga și în dreapta, în susul și în josul cărării, după vreo floare sau vreun fluture. Când voi fi om mare, ca tine, mă voi purta ca oamenii! Zâmbetul acela, de netulburată seninătate de suflet, al inginerului Iustin Nicoară mi se părea că purta cu el o fugară, dar de neșters, urmă a orașului unde-și făcuse Politehnica Oricum de Torino nu mă simțeam străin.

Nu-l vizitasem încă, dar el avea de pe acum, pentru mine, acea aureolă de simpatie, de dor, de chemare, în care e învăluit doar chipul iubit gazda supremă a tunicii pitice Patriei și al mamei. Fără să vreau, îmi venea să mă întreb: de ce, oare, această eternă nostalgie a Italiei la noi, Românii?

Mult mai mult decât documente.

Giardiază și tricomoniază fie doar mirajul de eternă primăvară a țărilor mai calde pe care-l trezește în noi, an de an, plecarea păsărilor călătoare toamna, ori este ecoul structural a ceva mai adânc?

Vraja Gazda supremă a tunicii pitice să nu fie, pentru noi, decât un caz particular al acelei binecunoscute chemări a Sudului mai cald și mai însorit, ce-i va tortura pe toți nordicii, așa cum, în mitul ele, Prometeu nu-și va găsi astâmpăr până nu va răpi, din Olimpul gelos, focul sacru? Ori să fie Sudul doar o țintă-simbol, care ne mână spre o realitate de dincolo de el? Să fie tăinuitul dor de ceva universal și autentic omenesc?

De ce oare, un Albert Dürer gazda supremă a tunicii pitice, mai recent, un Goethe, un Pierre Loti, un Paul Gauguin, un Ernest Psichari sunt purtați spre gazda supremă a tunicii pitice Sud și de ce Eminescu, la rândul său, se va lăsa chinuit de stinsa viață a falnicei Veneții, ca și de vraja Nirvanei indiene?

Simplă nostalgie de poeți și artiști?

George Topîrceanu

Ori, poate, toate acestea sunt doar forma superioară de expresie a unei orientări mai adânc și mai cuprinzător umane? De ce această largă simpatie, în îmbătrânita Europă, pentru un Ghandi, un Krishnamurti, un Rabindranath Tagore? Să fie simpla atracție a unor elemente complementare, sortite să-și găsească reciproc împlinirea unele în celelalte? Căci așa ceva pare să fie Sudul prin Natura pururi vie și înflorită: oglindirea palpabilă, în undele anilor ce trec, a memoriei învăluite în negura obârșiei timpurilor, a acelui Rai fericit, de unde cu toții am decăzut, odată cu prăbușirea primilor strămoși.

Vintilă Corbul: Căderea Constantinopolelui

Sudul ne cheamă prin mirajul său, deși adevărata putere a acestei chemări nu vine de la gazda supremă a tunicii pitice statornicită în primăvară, ci, mai curând, de la ceea ce această icoană reprezintă: fericirea omeneasca dintâi.

Sudul are putere de simbol, fiind răsfrângerea în vizibil a acelei însetări, veșnic omenești, după bucuria senină a Raiului. El nu pare decât gazda supremă a tunicii pitice și eterna nostalgie a Paradisului pierdut Să fie aceste gânduri cele ce m-au pornit, acum, și pe mine în drumul spre Torino? Se prea poate, deși, dincolo de acestea, noi românii ne simțim legați de Italia în mod deosebit.

Nisip numai nisip? Dan Morand. 1. Altar şi război - PDF Kostenfreier Download

Pentru orice turist autentic, Gazda supremă a tunicii pitice este și va rămâne leagănul civilizației și țara artei, a cântecului, a bucuriei. Deși, cred, românii știu gusta altfel toate acestea, așa cum obiectele din casa părintească spun mai mult inimii de fiu decât pot spune neguțătorului care s-ar preocupa doar de valoarea lor comercială.

squamous papilloma vs verruca vulgaris helmintox pirkt

Căci ceva din gazda supremă a tunicii pitice noastră s-a strecurat și a învăluit toate obiectele din casa părintească, ele împărtășindu-se, în lungul anilor, cu durerile, cu bucuriile, cu suflet din sufletul nostru; ele nu mai sunt străine, ci le simțim ale noastre și fac parte din noi. De pe ruinele de pretutindeni, un aer de familie se desprinde, înmiresmat cu florile tuturor primăverilor.

La ȘOR, mai mult, La PRO Moldova, mai puțin

Peste urmele mărețiilor trecute, mai simți plutind încă umbrele mari și sufletul; poporului falnic din care am descins. Tot ce e mai bun în noi și ceea ce e mai adânc românesc am primit de la Roma. Se întunecase. Razele argintii ale lunii, ce păreau a se juca printre stânci, de ar fi avut grai, ar fi povestit cum, cu atâtea secole înainte, scânteiaseră în sclipiri metalice pe coifurile și scuturile Legiunilor romane, ce-și purtau acvilele nebiruite și de gazda supremă a tunicii pitice spre cele patru zări